Bruxelles

Este, în acelaşi timp, oraş şi provincie – dar şi de patru ori capitală: a statului vesteuropean Belgia, a fiecăreia din cele două regiuni componente ale acesteia, Flandra şi Valonia, şi, respectiv, a structurii continentale Uniunea Europeană.

Pe deasupra, aici îşi au sediul conducerea politică a NATO şi numeroase organisme tehnice internaţionale. Bruxelles-ul, căci despre el este vorba, a fost, încă de la înfiinţarea sa – petrecută, cândva, la începutul erei, înainte de cucerirea romană a Galiei – un centru de tranzit a multor populaţii şi stăpâniri, ceea ce i-a imprimat un caracter xenofil.

O primă menţiune a aşezării, nu foarte sigură, datează din epoca marelui război huno-roman, din anul 451, când oştile francilor, sosite în sprijinul generalului roman Aetius (cel născut Durostorum, Silistra de azi), au campat în locul numit Bruoc.

Cea mai veche menţiune necontestată este însă cea din anul 694/695, care menţionează trecerea pe aici a episcopului de Cambrai, viitorul Sf. Vindecean.

Odată cu întemeierea Imperiului lui Carol cel Mare (o încercare, parţial reuşită, de refacere a Imperiului Roman de Apus), poziţia strategică a aşezării este pusă în valoare, pe la începutul secolului X, Bruxelles-ul fiind menţionat ca cetate fortificată şi centru politic al unui ducat – un grofat, în termenii locului.

Strămutarea, tot atunci, a moaştelor Sfintei Gudula la Bruxelles, au făcut ca autorul operaţiunii, ducele Charles (fiul regelui francez Ludovic al IV-lea, recunoscut de împăratul Otto al II-lea drept duce al Lotharingiei de Jos), să fie considerat reîntemeietorul acestui oraş.

La începutul veacului al XII, Bruxelles-ul devine un important centru comercial, populaţia sa ajungând la aproape 30.000 locuitori. Un veac mai târziu, prin 1229, oraşul – reşedinţă a ducatului de Brabant – dobândeşte privilegii urbane din partea regelui Henric I, iar între 1357 şi 1379, îşi construieşte un nou zid de apărare, numeroase familii aristocratice, de toate originile, dar mai ales germane, franceze şi evreieşti, stabilindu-şi aici reşedinţa.

Vocaţia internaţională a aşezării devine evidentă în 1506, când, în Catedrala Saint Gudule din Bruxelles, a fost încoronat ca rege al Spaniei Charles al V-lea, nepotul reginei Margareta de Austria şi delfin (moştenitor) al Ţărilor de Jos.

În 1695, Bruxelles este atacat de trupele regelui francez Ludovic al XIV, celebrul Rege-Soare, asediul distrugând peste 4000 de clădiri din oraş. O altă catastrofă se va abate asupra capitalei ducatului de Brabant în 1731: un incendiu devastator.

La 1830, sub influenţa directă a mişcărilor revoluţionare din Franţa, se desfăşoară Revoluţia Belgiană, noua ţară, reunind provincia franceză a Valoniei şi pe cea olandeză a Flandrei, fiind proclamată la Bruxelles – un an mai târziu, în 21 iulie, tot aici având loc încoronarea primului suveran al Belgiei, Leopold I.

Fiul acestuia, Leopold al II-lea, este cel care dă oraşului actuala sa zestre de clădiri istorice: catierele de Miazănoapte, de Miazăzi, al Europei, al Pieţelor, Calea Focului – Tervuerenloo etc. Optând pentru neutralitate politică şi dezvoltând un sistem constituţional care a servit drept model statelor europene (inclusiv României) în secolul XIX, Belgia şi, implicit, Bruxelles-ul a suferit, totuşi, agresiunea trupelor germane în ambele războaie mondiale – cele mai grave distrugeri fiind înregistrate la bombardamentul german din 10 mai 1940.

Cu două decenii mai devreme, la 1921, oraşul înglobase localitatea urbană vecină Laeken; în 18 iunie 1989, în urma unei dezbateri politice care a pus sub semnul întrebării unitatea Belgiei, Bruxellesul a dobândit statut de regiune distinctă de Valonia şi Flandra.

De altfel, oraşul de numai 140.000 de locuitori (puţin peste un milion, la nivelul întregii regiuni metropolitane) se individualizează de restul ţării şi prin limbă: locuitorii de aici vorbesc brusselara, un dialect mix între franceză şi neerlandeză, cele două limbi oficiale ale statului.

(No Ratings Yet)

Lasa un raspuns

*