Volga, coridorul „Europei secrete”

Puţini sunt cei care, atunci când sunt chemaţi să enumere ţările Europei, amintesc de Başkortustan, Ciuvaşia, Republica Mariită, Mordovia, Tatarstan, Udmurţia sau Kalmucia. Potrivit convenţiilor geografice, aceste ţări şi neamurile lor fac parte din Marea Europă, cea întinsă până la Munţii şi fluviul Ural – ele înşirându-se, laolaltă cu cea mai importantă naţiune est-europeană, cea rusă, de-a lungul celui mai mare fluviu al Vechiului Continent: Volga, cum o numesc ruşii şi europenii propriu-zişi – sau Itil, cum este numită în limbile turco-mongole, familie căreia îi aparţin cele mai multe din amintitele neamuri.

Cu o lungime de aproape 3.700 de kilometri, Volga izvorăşte nu din vreun măreţ masiv muntos, ci din Dealurile Valdai, coline cu o înălţime de abia 225 metri altitudine, situate aproximativ la jumătatea distanţei dintre cele două capitale ale Rusiei, Sankt Pertersburg (fostul Petrograd/Leningrad) şi Moscova, de aceasta din urmă fiind legată printr-un canal construit la jumătatea secolului trecut.

De aici, apele leneşe ale Volgăi străbat principalele oraşe ale stepei est-europene – printre care Dubna, Yaroslavl, Nijny Novgorod, Kazan, Ulianovsk, Samara, Saratov, Volgograd (fost Stalingrad) şi Astrahan – împreunându-se pe parcurs cu marile râuri Kama, Oka, Vetluga şi Sura, pentru a se vărsa apoi, printr-o deltă cu peste 500 de canale şi o suprafaţă de 160 kilometri pătraţi, în apele celui mai mare lac euroasiatic, aşa-numita Mare Caspică, a cărei oglindă este situată cu 28 de metri sub nivelul Oceanului Planetar.

Dacă, străbătând doar regiuni de câmpie, apele Volgăi sunt molcome, istoria malurilor sale– regiune cunoscută în antichitate drept „Sciţia Mare”, aşa cum Volga era numită, de Herodot şi Ptolemeu, „Rhua” – este, dimpotrivă, una foarte zbuciumată. Încă înainte de Burebista, principalul neam locuitor al regiunii, sciţii, au fost obligaţi să migreze la sudul Dunării (prilej cu care au împrumutat numele lor provinciei Dobrogea, de atunci numită „Sciţia Mică”), locul lor fiind luat, pentru trei secole, de sarmaţi – şi ei împinşi să migreze de noii stăpâni, hunii, instalaţi acolo în secolul III al erei noaste.

Lor le-au urmat kutrigurii şi utigurii, bulgarii turanici, khazarii, pecenegii, cumanii şi altele – pentru ca, odată cu marea lor invazie din anul 1241, jumătatea de sud a regiunii să fie luată în stăpânire de tătari, care şi-au subordonat, în cadrul imperiului „Hoarda de Aur” (ulterior dezmembrată în Hanatele Kazanului şi Astrahanului), mozaicul de popoare şi formaţiuni statale preexistente. Actuala stăpână a regiunii, Rusia, şi-a adjudecat teritoriile din sudul bazinului Volgăi abia în secolul XVII, în urma unei confruntări multiseculare cu stăpânitorii turco-tătari, împărăteasa Ecaterina cea Mare adăugând, în anul 1763, un nou neam: coloniştii germanici, care, în condiţiile cunoscute de după Al Doilea Război Mondial, s-au repliat spre patria de origine.

În fine, pe durata Uniunii Sovietice – forma în care s-a reorganizat Imperiul Ţarist la începutul secolului XX – în bazinul Volgăi s-au petrecut cele mai dure schimbări de structuri etnice şi culturale: sub pretextul cooperativizării, a fost deposedată de pământ în primul rând ţărănimea nerusă; mai apoi, s-au făcut simţite ororile războiului sovieto-nazist (în celebrul asediu al Stalingradului – Volgogradul de astăzi, fiind decimată două treimi din populaţia calmucă) şi, la finalul său, teroarea stalinistă, care a deportat din locurile de baştină populaţii întregi.

Daca doresti ca referatul tau sa fie citit si cunoscut de foarte multi elevi il poti trimite completand formularul de mai jos:

    Numele (obligatoriu)

    Adresa email (obligatoriu)

    Scoala

    Clasa

    Oras

    Categorie

    Titlul

    Articol

    Upload:

    (No Ratings Yet)

    Leave a Reply

    *