Dublin

Cu o populaţie nu mai mare decât Timişoara şi Aradul la un loc – 495.000 de locuitori, în 2005, aproape un milion (adică 35% din populaţia întregii ţări) în întreaga arie metropolitană – Dublin împarte cu spaţiul cultural românesc cel puţin o poveste de succes: mitul lui Dracula, personaj specific imaginarului cultural şi politic de la noi, pe care l-a nemurit, în paginile romanului său omonim, scriitorul Bram Stoker, de naştere din capitala Irlandei.

În limba irlandeză, numele oraşului, situat pe râul Liffey, este Baile Átha Cliath, versiunea de uz internaţional Dublin avându-şi la rândul său originile într-un vechi cuvânt celto-irlandez, însemnând baltă neagră. Totuşi, cea mai veche atestare documentară a localităţii, care i se datorează geografului Ptolemeu (anul 140 al erei noastre), consemnează o altă denumire: Eblana. Sub acest nume, viitoarea capitală a Irlandei a evoluat ca centru politic tribal vreme de cel puţin trei veacuri, răstimp în care a devenit şi un important centru monastic al creştinismului timpuriu – o reîntemeiere a aşezării fiind consemnată târziu, la sfârşitul epocii migraţiilor, în a doua jumătate a secolului X.

Când normanzii invadează Irlanda, câteva generaţii mai târziu, Dublinul are, deja un statut politic semnificativ, astfel că va fi fortificat de cuceritori, care-i vor recunoaşte şi statutul de scaun juridic. Oraşul este, âncă de pe atunci, cel mai important centru al ţării, între anii 1171–1541 exercitând rolul de reşedinţă a Principatului Irlandei (un stat foarte fărâmiţat sub aspect politic), pentru a deveni după aceea, până în anul 1800, capitală a Regatului Irlandei. Tot aici, în 1504, după ce regele englez Henric al VII-lea a cucerit unul din comitatele insulei vecine, şi-a stabilit sediul şi Parlamentul ţării, cea mai veche instituţie unitară irlandeză.

Sub aspect urbanistic, Dublinul se dezvoltă impetuos începând cu secolul XVII, devenind, pentru scurtă vreme ce-i drept, după Londra, al doilea oraş ca mărime al Imperiului Britanic. După anul 1800, odată cu restrângerea drastică a autonomiei irlandeze, care devine, până în 1922, simplă provincie a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, orasşul cunoaşte un semnificativ declin economic, noul pol de dezvoltare industrială a ţării fiind mai nordicul Belfast – care ajunge, până la începutul veacului XX, să-l depăşească de două ori ca populaţie. Totuşi, oraşul rămâne centrul politic al Irlandei, de aici fiind conduse războiul de independenţă (anglo-irlandez) şi, ulterior, războiul civil (catolico-protestant), care au culminat cu câştigarea neatârnării politice, în 1922, dar şi cu divizarea, încă actuală, a insulei.

Noua dezvoltare a oraşului se datorează integrării Irlandei în Uniunea Europeană (mai exact, în structura predecesoare a acesteia, CEE), în primul val de extindere pe care organizaţia pan-europeană a cunoscut-o după înfiinţarea sa – substanţialele fonduri pe care organizaţia le-a pus la dispoziţia dezvoltării irlandeze fiind, însă, dublate, de aportul înzecit mai mare al diasporei irlandeze din Statele Unite ale Americii, unde comunitatea irlandeză este de şase – opt ori mai numeroasă decât în prpriul stat naţional. Acest din urmă aspect şi-a avut greutatea sa în succesul internaţional pe care l-au dobândit, cu rapiditate, numeroşi oameni de cultură irlandezi (chiar dublinezi), printre care şi mai mulţi laureaţi ai proemiului Nobel: Jonathan Swift, William Butler Yeats, George Bernard Shaw, Samuel Beckett, Oscar Wilde, James Joyce etc.

Daca doresti ca referatul tau sa fie citit si cunoscut de foarte multi elevi il poti trimite completand formularul de mai jos:
[contact-form 4 “Referate”]